A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost
odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de
tarani care avea doi copii.
Tatal nu credea in Dumnezeu,
si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si
sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.
Sotia lui
credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in
Dumnezeu si in Isus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se
impotrivea la orice.Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada,
sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.
L-a invitat si pe el, dar a refuzat:
“Prostii,
daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar
fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se
coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici
un inteles!”
Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.
N-a
trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In
timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna
de zapada.
S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.
Si
chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi
inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult
de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara
sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un
stol de gaste salbatice.
Se parea ca ele zburau spre
tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si
nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui,
fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul
terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop.
Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul,
om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la
ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de
vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea.
Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa
astepte sfarsitul furtunii.”
Asa ca a mers pana la ferma
si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa
ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se
fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au
dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.Barbatul a incercat sa le
atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele
s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o
bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le
conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.
S-a dus in
spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au
speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre
ferma nu.Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in
locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”
Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.
„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.
Atunci
i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste
si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste
salbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.
Barbatul
a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus
cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:
„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:
„De
ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa
traiasca in trup de om?”Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea
ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti,
disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne
salveze.„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”
Privirile
i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul
lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.
Ani
de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A
ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:
„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”
Mai multe texte despre noi puteti citi aici si aici.
