joi, 26 februarie 2009

Aniversare


Numai mâine nu-i poimâine...
Pentru ca atunci, adică pe 28 februarie împlineşte ultima mea finuţă 1 anişor.
La mulţi ani, Bogdana Anastasia!
Aşa că tortuleţ, lumânărele, cadouţe şi bineînţeles vestitul tăiat de moţ.
Deşi mai am alte doua finuţe de botez în afară de ea, Miruna şi Cristina, şi prin urmare experienţă în aceste plăcute îndeletniciri, deşi sunt la rândul meu mamă de moţată şi aşadar trecută prin astea de o parte şi de alta a baricadei, tot timpul mai aud de câte un obicei care mă uimeşte. Aşa că m-am gândit să caut şi să adun aici mai multe obiceiuri mai mult sau mai puţin „păgâne” care se practică la un asemenea eveniment.

In religia ortodoxa, actiunea de taiere a motului are loc atunci cand copilul a implinit 1 an si consta in taierea unei suvite de par (mot) de pe capul copilului.
Motul se poate taia pana la 3 ani in cazul in care se doreste amanarea evenimentului si se face de catre nas, fiind insotit si de alte obiceiuri, care nu au nici o legătură cu ortodoxia.
Printre ele se numara si asezarea pe o tavita a mai multor lucruri (foarfeca, bani, oglinda, creion, carte, parfum etc) de pe tava copilasul alegand trei obiecte.
Se spune ca obiectele alese spun care vor fi inclinatiile copilului cand va fi mare sau meseria pe care acesta o va alege in viitor.
De exemplu, daca alege foarfeca, ar putea fi croitor sau creator de moda. Alegerea banilor il pot trasnforma intr-un afacerist de succes, oglinda indica, mai ales in cazul fetelor, cochetarie si ingrijire excesiva.
Alegerea cartii da sperante parintilor asupra faptului ca micutul lor va alege o cariera stiintifica, ce presupune cunoastere si intelepciune.
Creionul poate dezvalui un scriitor valoros sau un critic de arta, iar parfumul duce cu gandul la podiumurile prezentarilor de moda.
Corect ar fi sa nu trişezi şi sa aşezi pe tavă numai lucruri de valoare. Se aşează şi un drob de sare care semnifică sărăcia şi un pahar cu vin pe care dacă îl alege cică va fi betiv sau poate va lucra în domeniu, cine poate şti. Se pot da multe interpretări în funcţie de ce ne convine.
Desi este foarte apreciat de multi parinti, totusi acest obicei este dezaprobat de biserica, deoarece tinde sa accentueze idea de predestinare, idee respinsă cu vehemenţă de unii dintre crestini.
Cautand in scrierile crestin ortodoxe, am remarcat urmatoarea opinie: "Aici trebuie spus ca invatatura Bisericii Ortodoxe respinge predestinarea si nu considera ca omului ii este hotarata soarta inca de la venirea sa pe lume.
De aceea, orice ritual de tipul taierii motului, al ruperii turtei dulci sau al alegerii obiectelor este, in realitate, contrar invataturii crestine si poate fi profund daunator, atata timp cat il pune pe copil sub semnul superstitiei, in opozitie flagranta cu cel al Crucii"
Dreapta randuiala

Aici trebuie spus ca invatatura Bisericii Ortodoxe respinge predestinarea si nu considera ca omului ii este hotarata soarta inca de la venirea sa pe lume. De aceea, orice ritual de tipul taierii motului, al ruperii turtei dulci sau al alegerii obiectelor este, in realitate, contrar invataturii crestine si poate fi profund daunator, atata timp cat il pune pe copil sub semnul superstitiei, in opozitie flagranta cu cel al Crucii. De vreme ce Sfanta noastra Biserica invata ca omul isi construieste viata si mantuirea clipa de clipa, in conlucrare cu harul lui Dumnezeu, practicile care sa-i aduca copilului noroc, bogatie sau invatatura sunt pagane. Faptul ca ele vin din traditia populara nu le da nici un fel de legitimitate in cadrul Ortodoxiei, chiar daca sunt imbracate in parfum arhaic si considerate semne ale apartenentei la neam, de exemplu.
Din pacate, multe datini populare de sorginte pagana au poluat Ortodoxia romaneasca intr-atat incat au ajuns sa concureze, sa se impleteasca si chiar sa invinga slujbele bisericesti. Vazandu-le atat de puternice, Biserica a incercat sa le increstineze, dar multe si-au pastrat caracterul profund pagan, plasandu-l pe om mai aproape de superstitie decat de Dumnezeu. De aceea, ar fi ideal sa le pastram numai ca pe simple traditii, golite de sensurile pagane, si sa nu le aducem in vietile noastre ca litera de lege, pentru ca nu reprezinta Legea lui Dumnezeu.
Iar din folclorul nostru şi din nenumăratele noastre obiceiuri strămoşeşti am selectat:
Taierea motului
Obicei respectat din mosi stramosi, taierea motului se practica pe toate meleagurile tarii noastre, diferentele de la zona la zona fiind foarte mici.
Se practica la un an de la nasterea copilului in mod obisnuit, dar si la trei ani sau chiar la cinci, obligatoriu insa in an cu numar fara sot.
Motul se taie baietilor, iar la fete rareori, cum doresc parintii deoarece asta implica cel putin o masa de pranz, dupa cat de instarita este familia. In unele zone ale tarii deasupra capului fetitelor se rupe turta.
Se obisnuieste insa sa se dea o petrecere la care sunt invitati pe langa nasii copilului si rude si vecinii sau cei apropiati, intocmai ca la botez cu bucate alese cum sunt supa, fruptura, cozonacul.
In unele locuri se mai practica taiatul motului acasa la nas, caruia i se aduce asa-numitul „plocon”, un dar constand dintr-un vitel, o oaie sau pasari.
Nasul trebuie sa dea copilului cadou ori un animal ori bani sau ambele.
Copilul, imbracat in haine primite cadou de la nas, este pus pe o perna care se daruieste mai apoi de mama nasei ori pe o galeata cu apa pe care se pun trei colaci mari.
Ca sa nu se imbolnaveasca se zice ca cel mic trebuie legat la ochi ca sa nu vada cand i se taie motul.
De funda cu care este legat la ochi se prinde la capat un banut pentru noroc.
Se zice ca pana la taiatul motului nu se ia deloc din parul copilului care in acea zi este impletit cu funda albastra la baiat si rosie la fata.
Cu o foarfeca sau un briceag nasul taie motul si intreaba: „De ce ti-e motul, finule?” la care cei de fata raspund: „De noroc si sanatate si de o oaie cu lapte”.
Motul taiat se pastreaza ca amintire laolalta cu lumanarea de la botez si se arata copilului cand acesta implineste sapte ani dupa care se ingroapa la radacina unui pom fructifer. Unii parinti prefera sa pastreze motul taiat in forma de cruce pe un banut cu o picatura de ceara.
Sau se mai obisnuieste ca motul sa fie ingropat in ziua taierii motului intr-un lan de grau, ca parul celui mic sa fie bogat.
Un alt obicei la taierea motului este sa se puna diferite obiecte pe o tava in fata copilului, cum ar fi: carte, creion, paine, carbune, cosmetice, lana si pamant si este lasat sa aleaga de trei ori cate un obiect. Ce va alege arata la ce va avea noroc in viata.
Indiferent de zona si de varietatea obiceiurilor, esenta e aceeasi. Tăierea motului este un prilej de bucurie si veselie pentru familia celui mic, pentru parintii spirituali ai copilului adica nasii si pentru toti cei apropiati acestora.

luni, 23 februarie 2009

perspective...


Ce-o fi văzut la el...? la ea?
De câte ori nu am auzit aceste cuvinte, cuvinte ce arată neputinţa noastră de a pricepe ce anume leagă doi oameni într-o relaţie de orice fel. De prietenie, de afecri, dar cu atât mai mult ne intrigă când e vorba de o relaţie de iubire.
Am văzut nu de puţine ori doi tineri, un el si o ea, atât de frumoşi, de perfecţi, având tot ceea ce material şi uneori şi spiritual îşi putea dori cineva, care formau un cuplu minunat, de era o incântare să îi priveşti. Şi apoi nimeni nu ştie şi nu înţelege de ce, dar ei se despart...
Alteori am vazut cupluri formate din două firi atât de diferite, cărora nimeni nu le dădea nici măcar două săptămâni de convieţuire, şi care totuşi reuşesc să uimească o lume întreagă de sceptici, trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Adevărul este că sunt atâtea relaţii câţi oameni sunt. Fiecare e unică, irepetabilă, de fiecare dată formată şi condusă de alte reguli.
Din exterior vedem cu ochii, şi uneori şi cu mintea. Dar oricâtă incredere am avea în acurateţea privirii, ea ne poate înşela.
Privirea vede doar ce i se ingăduie să vadă.
Ea nu ştie dacă în interior, în spatele cortinei ( am folosit intenţionat acest cuvânt, deoarece unii pun foarte mult preţ pe imaginea socială, unde se comportă ca pe o scenă, decât pe calitatea cuplului) cei doi parteneri se dispreţuiesc, se critică sau se susţin. Dacă se ascultă unul pe celălalt sau se întrerup jignindu-se.
„Nu vezi bine decât cu inima; esenţialul e invizibil pentru ochi” spunea Antoine de Saint-Exupery. De aceea unuii dăinuiesc şi alţii nu, pentru că inima lor le vorbeşte în moduri diferite.
Din păcate nu există o reţetă de urmat, un tipar imbatabil pentru fericire. Sau poate că reţeta e să ne ascultăm cu foarte mare atenţie inima.
Ce a văzut la el...? ...la ea? Ceea ce inima lui/a ei i-a dezvăluit minţii si privirii....
Pentru cei care incă intreabă, evident că totul e învăluit....

Cu mult drag, Loredana.

miercuri, 18 februarie 2009

Visând....

Vorba dulce mult aduce…
Aşa spune un vechi proverb românesc. La fel cum vorbele rele ne dor şi ne rănesc. De multe ori absolut gratuit , doar aşa ca să se simtă bine cel ce spune. Iar uneori se ascuns în spatele unei minciuni bine ticluite, sub paravanul unei aşa-zise sincerităţi. Numai că aceşti foarte sinceri prieteni care sunt întotdeauna cu lupa în mână când e vorba de descoperirea păcatelor, nu sunt la fel de vigilenţi şi în a-ţi vedea meritele, iar despre păcatele lor nici poveste. Sunt sinceri doar cum şi când vor ei.
Puterea cuvântului, a vorbei, e uneori magică, alteori devastatoare. „O vorbă rea raneste mai mult decât o sabie ascuţită” spune o altă sintagmă din înţelepciunea populară. Ea poate fi pentru un suflet o briză primăvăratecă sau un uragan. Cuvântul creează sau distruge (vieţi, prietenii, vise), apropie sau dezbină, ne bucură sau ne întristează. De fapt toată viaţa (majorităţii dintre noi) stă sub auspiciile cuvântului.
Prin cuvânt comunicăm cu cei de lângă noi.
„Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sclipitoare, ca nişte dălţi ce despart,
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt...” (N. Stănescu)
Prin urmare cuvântul are puterea de a despărţi, drumul de împlinirea sa, scopul de finalitate, lucrurile total opuse dar şi pe cele asemănătoare sau identice.
Suntem atât de obişnuiţi să “spunem cuvinte” încât am uitat ce înseamnă comunicare, că ea este mai mult decăt o simplă înşiruire de cuvinte sau idei, mai mult decât o impunere a convingerilor noastre, mai mult decât o abordare agresivă a discuţiei pornită de la un subiect privit dintr-o perspectivă subiectivă.
“Este mult mai plăcut să-ţi petreci timpul cu cineva care îţi spune lucruri plăcute decât cu o persoană care încearcă să te transforme într-un "om mai bun". Este o artă să faci complimente. Ele nu funcţionează decât dacă le foloseşti cu sinceritate. Nu este nevoie să fii linguşitor sau prea dulceag. Găseşte, în schimb, ceva cu adevărat plăcut de spus despre omul cu care interacţionezi. Acest minim efort de a afla şi evidenţia o calitate este deseori cheia ce descuie uşa către colţurile tainice ale inimii oamenilor” spunea Lillian TOO în “Cartea de aur”.
Într-adevăr, deşi vorbim cu toţii din copilărie, comunicarea este o artă pe care doar unii dintre noi o stăpânesc. Prea puţini doresc cu adevărat să comunice cu celălalt, să îi transmită ceva care să îi schimbe punctual de vedere asupra unui anumit subiect, prea puţini crează prin cuvânt o relaţie de deschidere, de încredere şi de receptivitate.
Folosim cuvinte de când ne amintim, dar uneori uitam ca ne lăsăm folositi de cuvinte.
Cred că nu trebuie nici o clipă să uităm că rostul cuvintelor, fie ele dăruite sau primite, este acela de a ne îmbogăţi viaţa, de a ne o face mai frumoasă şi mai bună, nu de o urâţi şi a o sărăci.
Iar eu, ca o visătoare incurabilă ce mă aflu, visez la un moment în care cuvintele dintre toţi se vor transforma în comunicare, iar comunicarea în comuniune.
Da, visez la o comuniune între toţi cei care vorbesc nu cu gura şi cu mintea ci, cu inima…

Cu mult drag, Loredana.

vineri, 13 februarie 2009

Şi touşi....


pentru cei veşnic îndrăgostiţi, de oameni, de iubire, de viaţa în sine... pentru cei care acordă o şansă iubirii, şi două şi o sută nouă... pentru toţi cei care au iubit mistuitor măcar o dată în viaţă... un poem emoţionat al Leonidei Lari...

Nu trebuie să-mi fie dor de dânsul,
Nu trebuie, şi totuşi îmi e dor,
Oare de ce în trupu-acesta, stisul,
Mi-e dat un suflet ce-i nemuritor?

Nu trebuie să-l întâlnesc în toamne,
Nu trebuie, şi totuşi, l-întâlnesc,
Oare de ce pentru-acest suflet, Doamne,
Mi-e dat un trup atât de pământesc?

Oare de ce în zilele cu soare
Şi-n nopţile senine, fără nor,
Mă-nceracă o cumplită întristare
Că nu pot stăpâni-acest tainic dor.

Şi vreau să se dezlănţuie-o furtună
Care de nici un om n-ar ţine cont,
Să depăşescă starea mea nebună
Cu-n fulger despicat pe orizont.

Dar plouă lin sau ninge lin şi plânsul
Naturii mă subjugă-ncetişor,
Nu trebuie să-mi fie dor de dânsul
Nu trebuie, şi totuşi îmi e dor...

vineri, 6 februarie 2009

Povestea unui Îngeraş (parţială)

Acu puţină vreme,Mariana şi Sorin, doi oameni foarte talentaţi şi cu multă iniţiativă au propus sa scriem împreună o poveste. o poveste pe temă dată. Ceea ce a ieşit, deocamdată parţial, în formă provizorie, puteţi vedea mai jos. sunt sigură că în zilele următoare povestea va continua cel puţin la fel de interesant ca şi pana acum. O putem scrie împreună pe blogul lor, unde ei vă aşteaptă cu multă dragoste şi căldură sufletească. Şi cu multă poezie...

Povestea unui îngeraş ( parţială)

( Am adunat aici toate fragmentele scrise de voi timp de o săptămână, pentru a face povestea unitară. Vă mulţumim din suflet! E atât de frumoasă până acum! Trebuie să o continuăm! ...)


( Mariana) ...În albastrul sidefiu al cerului, lumina desena cel mai frumos curcubeu.

La capătul lui, o făptură gingaşă, cu un crin alb în mâna dreaptă, scruta orizonturile cu ochişorii lui veseli. Privi apoi spre celălat capăt al curcubeului şi tresări...
( Sorin Micutiu ) ....era la primul său răsărit de soare.

( Mirela ) Ii era teama ca de s-ar stinge stelutele, noaptea ar fi fost alungata din ceruri...dar zambi si din zambetul lui rasarea, in culori si mai vii curcubeul!

( Mariana) - O, Doamne, cât e de frumos pe pământ! Oare oamenii văd aceste frumuseţi? se întreba îngeraşul. Mai privi o dată răsăritul, îşi strânse aripioarele şi făcu din curcubeu un leagăn, apoi începu să cânte ...
( Mirela ) Din cântecul lui se făcu pe dată lumină iar roua începu să picure, cu bucurie pe chipul florilor.
Colo, un greieruş adormi la umbra unei frunze abia răsărită...îi era somn de-atâta cântare în noapte, o buburuza îşi deschise, harnică, aripioarele şi îşi scaldă antenuţele într-un picur de rouă. Lumea gâzelor începu să se trezească la viaţă. Un fluture cu aripi diafane îşi scria,timid, în rotocoale abia simţite zborul către o fereastră, mică, mică, albă. Dincolo, prin sticla cristalină se zărea chipul cuminte, al copilaşului.

(Sorin Micutiu )....toate aceste îl făcură să cânte din nou:
Cu-atâta mare bucurie
vin astăzi înaintea ta, Iisus,
cântând nesfârşita-Ţi bogăţie
ce-n faţa ochilor, Tu, mi-ai adus.

Doamne, nu ştiu dacă e măsură
pentru aceste îmbelşugări de har
care, iată, inima-mi umplură
de dă afară peste stăvilar....
( Loredana) Când isprăvi cântecul privi mai bine spre pamânt. Coborâ încetişor pe curcubeu ca pe un topogan şi se uită cu atenţie spre noi oriyonturi. acolo la margine a curcubeului era o lume noua. o lume atat de diferita de tot ce cunoscuse el.
( Mariana ) Alunecarea înceată pe toboganul de culoare îl apropia tot mai mult de lumea pe care o văzuse doar de acolo, din înălţimi...
Gândul că va fi printre flori şi fluturi, printre stropii de rouă, printre copilaşii zburdalnici, îl făcu să bată din aripoare de bucurie.
Îşi îndreptă privirea din nou spre chipul cuminte al copilaşului...Ah! abia aştepta să...
( Sorin Micutiu)...auda sunetul pasilor lui pe calea catre cer, cand deodata auzi glasul soptit al mamei copilasului:
"O, Domnul meu Bun, Te rog rămâi todeauna cu pruncul meu şi călăuzeşte-i mereu paşii şi viaţa numai pe calea Ta. El este mic şi în calea vieţii lui vor fi atâtea piedici şi sipite. Fă-l să-ţi audă glasul şi să-ţi vadă pururi faţa ta plăcută, pentru ca lumea şi amăgirea ei să nu-i fure cununa credincioşiei niciodată, niciodată, Doamne...Trimite îngerul păzitor să-i stea alături..." ....
( Loredana si Robert) Atunci îngeraşul privi cu mare atenţie chipul senin al copilului, ochii lui mari, albaştri, privirea lui veselă şi jucăuşă. Privi şi spre chipul îngrijorat al mamei, spre privirea ei ce implora speranţa şi înţelese. Da, înţelese cu adevarat. Curcubeul nu răsărise acolo întâmplător. Acu înţelesese de ce era acolo chiar fără să fie o dimineaţă ploioasă. Domnul cel veşnic şi bun îl pusese acolo să îl aducă pe el pe pământ. Sa vadă acest mic copilaş şi pe mama lui care cerea ocrotirea divină.
Şi atunci înţelese profund, nu doar scopul zburdălniciei lui de dimineaţă ci mult mai mult. Îşi înţelese menirea sa pe lume:
Nu era un simplu ingeras.
Era un înger păzitor.
( Sorin Micutiu) Se uită atent prin casă... Înăuntru se vedeau semnele sărăciei: o măsuţă, două scaune, un pat vechi cu saltea de paie, o fereastră mică prin care soarele se străduia să aducă lumină, o sobă mai mult rece decât caldă...lângă care, înfăşurat într-o plăpumioară veche, dormea liniştit puiul de om. Era atât de fermecător! Pleoapele somnoroase acopereau ochii de cer... Avea părul bogat în bucle precum spicul de grâu...era atât de frumos, încât îngeraşul se uită după aripi crezând că are în faţă tot un îngeraş ca şi el...
Nu departe, doar la vreo trei patru case mai încolo, era biserica. Clopotul ei răzbătea prin mica fereastră până la urechile mamei. Se întoarse smerit spre răsărit, se închină şoptind:
"Mă iartă, Doamne, sunt nevoită să stau acasă dar îmi este aşa de dor de Tine!... Te rog, găseşte o cale să-mi pot boteza copilul...am vândut tot ce puteam vinde..."
Pe chipul îngeraşului se iviră multe bobiţe ca de rouă... Erau primele lui lacrimi...deodată îşi aduse aminte de rolul lui în toată această poveste şi zbură spre Biserica. Acolo slujba era pe sfârşite. Intră în altar făcându-şi loc printe toţi ceilalţi îngeri ce erau acolo până când ajusese lângă îngerul păzitor al preotului ce slujea la altar. Se opri lângă el şi tăcu până când Sf. Liturghie se termină şi apoi îi şopti "Am nevoie de ajutorul tău!", povestindu-i acestuia dorul mamei ce nu putu să vină la Biserică....
Oamenii pe rând plecau acasă şi îngerii îi urmau... Se făcea din ce în ce mai linişte. Îngeraşul nostru mai zăbovi un pic privind îndelung spre altar...după care plecă şi el.
Ajuns acasă, o găsi pe mama dormind aplecată peste pătuţul copilaşului, iar pe acesta zâmbitor jucându-se cu mânuţa în părul ei.
În clipa aceea, se auziră bătăi în uşă. Mama se trezi ca dintr-un vis şi deschise. În prag era o fetiţă mică care fără să aştepte vreo întrebare spuse: "M-a trimis tata să vă spun să faceţi cald în casă că vine să facă slujba de botez..."
( Mariana) Mama se întoarse pentru o clipă în visul ei în care parcă văzuse un înger într-n dans al bucuriei...şi murmura...
( Nicol) Era un alb înstelat
ce mă privea umil.
Am întins mâna să
mângâi acel dans
nescris de Înger...
( Loredana) Şi atunci îngeraşul nostru începu să salte şi să se bucure şi să facă tumbe in aer. Şi cum privea la mama care nu ştia de unde să înceapă, ce să strângă mai intâi, ce să lustruiască cu colţul cârpei, deşi în căsuţa lor modestă nu erau foarte multe de lustruit, cum privea la micuţul bălăior ce gângurea liniştit începu deodată să plângă, cu lacrimi mari, angelice. Da. Să plângă. Că nu doar suferinţa din lume, nu doar necazurile şi sărăcia meritau lacrimile lui de înger pur ci , în mod cu totul special, bunătatea din oameni. Da, bunătatea oamenilor merita şi ea lacrimile lui. Plângea de fericirea pe care doar bunătatea unei inimi curate o poate provoca... Căci bunătatea unui om , a unui preot şi a casei sale transforma şi casa aceasta care credea că nu mai are speranţă. Dar deodată, uite, bunătatea, credinţa şi dragostea schimba mica casuţă...
( Mariana) Îşi înălţă ochii umezi către cerul de unde venise, mulţumind Lui Dumnezeu că oamenii pe care i-a creat sunt doar cu puţin, foarte puţin mai prejos de îngeri...Era atât de fericit! Se apropie de copilaşul cu ochi de cer, veghindu-l cât mama lui trebăluia cântând prin casă...
După ce totul fusese pregătit, mama se apropie de copilul ei drag şi şopti o rugăciune pentru ca îngerul păzitor să îl apere. Două zâmbete au înflorit în căsuţa aceea mică aducând lumină de rai, zâmbetul îngeraşului şi zâmbetul copilaşului...
În câteva clipe a sosit părintele. Cu un glas blând, de adevărat părinte, o întrebă cum îl cheamă pe băieţel:
- Părinte, m-am gândit mult ce nume să îi pun...E aşa frumuşel ca un trandafir roz, ochişorii ca nişte flori de nu-mă-uita, zâmbetul lui ca un crin...Şi am un frăţior pe nume Florin, de care îmi e atât de dor, aşa că i-am pus numele Florin, rosti mama cu emoţie în glas...
- Va serba ziua onomastică de Florii, spuse părintele zâmbind.
( Mirela) În căsuţa caldă înflori bucuria şi plutea peste tot voia bună.
Îndată, mama se aplecă către micuţ, care privea cu ochi mari, miraţi şi braţele ei îl cuprinseseră în iubirea-i nesfârşită.
( Mariana) Îngeraşul stătea deoparte admirând frumuseţea acestei imagini. Chipul mamei, în iubirea ei pentru Florinel, avea atâta frumuseţe şi lumină!
Se tot întreba în gândul lui: cum este oare să simţi îmbrăţişarea mamei?! Pentru o clipă îşi dori să fie copilaşul acestei mame...Dar îşi aminti repede de misiunea lui, aşa că îşi întinse şi el aripioarele învăluind în iubire şi mamă şi prunc deopotrivă.

Povestea îşi aşteptă cuminte povestitorii pe http://de-vorba-cu-mine.blogspot.com/

Cu mult drag, Loredana şi Robert.

miercuri, 4 februarie 2009

Citate preferate 2

"Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util”. F.M. Dostoievski.
„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii”. Antoine de Saint-Exupery
„Ceea ce începe dragostea nu poate fi încheiat decât de Dumnezeu”. Victor Hugo.
„Dumnezeu a făcut un tron pentru bărbat şi un altar pentru femeie. Tronul exaltă, altarul sfinţeşte”. Victor Hugo.
„Mamelor, în mâinile voastre ţineţi salvarea lumii”. Lev Tolstoi.
„Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte)”. Antoine de Saint-Exupery.
„Nepotul - tinereţea descoperită nu din dragoste, ci din oglinda timpului vechi din casa bunicilor”. Ionel Teodoreanu.
„Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare”. William Shakespeare.
„Dragostea e închinăciunea pe care îngerii o fac stelelor”. Victor Hugo.

luni, 2 februarie 2009

Alte visuri....

Visuri! şi visuri …

„Când visează, omul e un zeu, cand gândeşte, un cerşetor.” (Friedrich Holderlin).
„Orice vis poate fi transpus în viaţă de cei care sunt destul de puternici pentru a crede în el.” George Bernard Shaw.

Toti avem visuri. Visuri peste visuri. Visuri nemumărate. Uneori ele se împlinesc. Alteori nu. De multe ori, doar două lucruri stau în calea împliniriii unui vis: capacitatea de a visa si înfăptuirea visului. Paradoxal lucru, uneori în calea visului stă visul însuşi. Pe care îl vedem mult prea mare pentru puterile noastre, prea măreţ pentru a crede în el. Renunţăm de multe ori la un vis înainte ca acesta să prindă contur.
Visele ne schim¬bă sufletul, credinţa în Dumnezeu, în noi înşine şi în ceilalţi, asa cum schimbă si lumea din jurul nostru. " Sunt doua feluri de a-ţi trăi viaţa...Unul - de a crede că nu există miracole. Altul - de a crede ca totul este un miracol. " spunea cândva Albert Einstein. Numai că uneori, nu ştiu de ce, nu acordăm nici o şansă miracolului. Vedem doar un mod de a ne trăi viaţa.
Cred că noi toti avem un dar unic ce va furniza scop şi sens existenţei noastre. Trebuie să-l descoperim si sa-l facem să prindă viaţă, să indraznim sa avem visuri si sa cultivam curajul de a le implini. In felul acesta, ne vom transforma in cine ne-am născut sa fim. Altfel, nu vom acumula decât regrete şi veşnicele întrebări care încep invariabil cu „ce ar fi fost dacă...?”