miercuri, 18 februarie 2009

Visând....

Vorba dulce mult aduce…
Aşa spune un vechi proverb românesc. La fel cum vorbele rele ne dor şi ne rănesc. De multe ori absolut gratuit , doar aşa ca să se simtă bine cel ce spune. Iar uneori se ascuns în spatele unei minciuni bine ticluite, sub paravanul unei aşa-zise sincerităţi. Numai că aceşti foarte sinceri prieteni care sunt întotdeauna cu lupa în mână când e vorba de descoperirea păcatelor, nu sunt la fel de vigilenţi şi în a-ţi vedea meritele, iar despre păcatele lor nici poveste. Sunt sinceri doar cum şi când vor ei.
Puterea cuvântului, a vorbei, e uneori magică, alteori devastatoare. „O vorbă rea raneste mai mult decât o sabie ascuţită” spune o altă sintagmă din înţelepciunea populară. Ea poate fi pentru un suflet o briză primăvăratecă sau un uragan. Cuvântul creează sau distruge (vieţi, prietenii, vise), apropie sau dezbină, ne bucură sau ne întristează. De fapt toată viaţa (majorităţii dintre noi) stă sub auspiciile cuvântului.
Prin cuvânt comunicăm cu cei de lângă noi.
„Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sclipitoare, ca nişte dălţi ce despart,
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt...” (N. Stănescu)
Prin urmare cuvântul are puterea de a despărţi, drumul de împlinirea sa, scopul de finalitate, lucrurile total opuse dar şi pe cele asemănătoare sau identice.
Suntem atât de obişnuiţi să “spunem cuvinte” încât am uitat ce înseamnă comunicare, că ea este mai mult decăt o simplă înşiruire de cuvinte sau idei, mai mult decât o impunere a convingerilor noastre, mai mult decât o abordare agresivă a discuţiei pornită de la un subiect privit dintr-o perspectivă subiectivă.
“Este mult mai plăcut să-ţi petreci timpul cu cineva care îţi spune lucruri plăcute decât cu o persoană care încearcă să te transforme într-un "om mai bun". Este o artă să faci complimente. Ele nu funcţionează decât dacă le foloseşti cu sinceritate. Nu este nevoie să fii linguşitor sau prea dulceag. Găseşte, în schimb, ceva cu adevărat plăcut de spus despre omul cu care interacţionezi. Acest minim efort de a afla şi evidenţia o calitate este deseori cheia ce descuie uşa către colţurile tainice ale inimii oamenilor” spunea Lillian TOO în “Cartea de aur”.
Într-adevăr, deşi vorbim cu toţii din copilărie, comunicarea este o artă pe care doar unii dintre noi o stăpânesc. Prea puţini doresc cu adevărat să comunice cu celălalt, să îi transmită ceva care să îi schimbe punctual de vedere asupra unui anumit subiect, prea puţini crează prin cuvânt o relaţie de deschidere, de încredere şi de receptivitate.
Folosim cuvinte de când ne amintim, dar uneori uitam ca ne lăsăm folositi de cuvinte.
Cred că nu trebuie nici o clipă să uităm că rostul cuvintelor, fie ele dăruite sau primite, este acela de a ne îmbogăţi viaţa, de a ne o face mai frumoasă şi mai bună, nu de o urâţi şi a o sărăci.
Iar eu, ca o visătoare incurabilă ce mă aflu, visez la un moment în care cuvintele dintre toţi se vor transforma în comunicare, iar comunicarea în comuniune.
Da, visez la o comuniune între toţi cei care vorbesc nu cu gura şi cu mintea ci, cu inima…

Cu mult drag, Loredana.

Un comentariu:

Mariana spunea...

Şi eu am acest vis! Te sustin in fiecare afirmatie de a ta. Am si eu ceva eseuri despre comunicare...
Tanjesc sa am mereu o comunicare de la inima la inima, fara de cuvinte, doar printr-o legatura a duhului...Asta se intamplă cand exista intre cei doi o iubire curata, divina...
Multumesc pentru aceste cuvinte prin care comunici atat de mult!
Îţi mulţumesc si aici pentru aprecierile facute la poezia pentru sotul meu. Dacă doreşti, o poti posta.