joi, 25 noiembrie 2010

Toamna

Toamnă

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri gradini îndepartate,
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Şi mâna de acolo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.

poezie de Rainer Maria Rilke

3 comentarii:

VertAnge spunea...

Foarte frumoase versurile!

Tzzumbi spunea...

Si Acela ne ridica de nenumarate ori

Loredana spunea...

asa e, suntem ridicati de atatea ori, ca nici nu observam.