Toamnă
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri gradini îndepartate,
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Şi mâna de acolo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.
poezie de Rainer Maria Rilke
3 comentarii:
Foarte frumoase versurile!
Si Acela ne ridica de nenumarate ori
asa e, suntem ridicati de atatea ori, ca nici nu observam.
Trimiteți un comentariu